Obiectiv Vaslui
Primul document scris referitor la organizarea protecției civile în România îl constituie Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, prin care se aproba Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populației civile, rezultantă a efectelor devastatoare ale Primului Război Mondial. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, structura a funcționat sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive, în cadrul Ministerului Aerului și Marinei.
După 1945, concepția și structurile organizatorice - care funcționau în cadrul Ministerului Forțelor Armate - au fost influențate de potențialul pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod deosebit a armei nucleare. Anul 1952 marchează momentul când în România au fost organizate primele state majore ale apărării antiaeriene regionale, cu servicii specializate la nivelul localităților și unităților economice.
În 1978 a apărut primul instrument legislativ modern - Legea nr. 2, consfințind implementarea concepției moderne de apărare civilă, conturându-se și o doctrină a pregătirii populației și a factorilor de decizie pentru a fi capabili să răspundă inclusiv unor situații de dezastru.
Transformările produse după Decembrie 1989 au determinat perfecționarea activităților de protecție civilă. La 11 mai 1990, România a ratificat protocoalele adiționale nr. 1 și 2 la convențiile de la Geneva, din 1949, privind protecția victimelor conflictelor armate. În 1996, a fost promulgată Legea 106 - cel mai complet act normativ pe linia protecției civile, racordat la structurile europene ale timpului, care a consfințit și schimbarea titulaturii instituției ce aparținea de Ministerul Apărării Naționale. Procesul de structurare și modernizare a protecției civile a continuat, fiind statutat prin Legea 481/2004.
Profesionalismul cadrelor din Protecția Civilă a fost probat în multe ocazii: inundațiile catastrofale din anii 1970, 1975, 1999, 2000, 2001, 205, 2007 și 2009; cutremurele devastatoare din 1940 și 1977; secetele prelungite; accidentele aviatice și tehnologice; alunecările de teren cu impact catastrofal asupra localităților; situațiile de urgență generate de fenomenele meteorologice periculoase, inclusiv căderi abundente de zăpadă și viscol.
În decembrie 2004, prin fuzionarea Comandamentului Protecției Civile și a Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari și a structurilor județene corespondente, a luat ființă Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU), cu structuri similare în teritoriu și o complexă structură organizatorică de sprijin la nivelul administrației publice centrale și locale. Componentă a Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, IGSU este elementul integrator și coordonator la nivel național al tuturor instituțiilor cu atribuții în managementul situațiilor de urgență.
Primul document scris referitor la organizarea protecției civile în România îl constituie Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, prin care se aproba Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populației civile, rezultantă a efectelor devastatoare ale Primului Război Mondial. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, structura a funcționat sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive, în cadrul Ministerului Aerului și Marinei.
După 1945, concepția și structurile organizatorice - care funcționau în cadrul Ministerului Forțelor Armate - au fost influențate de potențialul pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod deosebit a armei nucleare. Anul 1952 marchează momentul când în România au fost organizate primele state majore ale apărării antiaeriene regionale, cu servicii specializate la nivelul localităților și unităților economice.
În 1978 a apărut primul instrument legislativ modern - Legea nr. 2, consfințind implementarea concepției moderne de apărare civilă, conturându-se și o doctrină a pregătirii populației și a factorilor de decizie pentru a fi capabili să răspundă inclusiv unor situații de dezastru.
Transformările produse după Decembrie 1989 au determinat perfecționarea activităților de protecție civilă. La 11 mai 1990, România a ratificat protocoalele adiționale nr. 1 și 2 la convențiile de la Geneva, din 1949, privind protecția victimelor conflictelor armate. În 1996, a fost promulgată Legea 106 - cel mai complet act normativ pe linia protecției civile, racordat la structurile europene ale timpului, care a consfințit și schimbarea titulaturii instituției ce aparținea de Ministerul Apărării Naționale. Procesul de structurare și modernizare a protecției civile a continuat, fiind statutat prin Legea 481/2004.
Profesionalismul cadrelor din Protecția Civilă a fost probat în multe ocazii: inundațiile catastrofale din anii 1970, 1975, 1999, 2000, 2001, 205, 2007 și 2009; cutremurele devastatoare din 1940 și 1977; secetele prelungite; accidentele aviatice și tehnologice; alunecările de teren cu impact catastrofal asupra localităților; situațiile de urgență generate de fenomenele meteorologice periculoase, inclusiv căderi abundente de zăpadă și viscol.
În decembrie 2004, prin fuzionarea Comandamentului Protecției Civile și a Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari și a structurilor județene corespondente, a luat ființă Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU), cu structuri similare în teritoriu și o complexă structură organizatorică de sprijin la nivelul administrației publice centrale și locale. Componentă a Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, IGSU este elementul integrator și coordonator la nivel național al tuturor instituțiilor cu atribuții în managementul situațiilor de urgență.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu